vineri, 25 septembrie 2009

Romania

Un articol din presa de azi ma face sa meditez la personalitati romanesti de pretutindeni.
Noi, romanii, nu ne mandrim cu valorile noastre.O spun cu durere.Si nu e o boala recenta,ci una mai veche,cronicizata:spre finalul vietii sale Brancusi, aflat in Paris, a facut o oferta statului roman:sa-i doneze atelierul cu toate lucrarile aflate acolo,iar statul roman sa faca ceea ce orice donatar face de regula, sa intretina acest atelier.Statul roman a declinat oferta, pe care a acceptat-o statul francez.Asa se face ca turistii dau navala sa viziteze atelierul lui Brancusi( "Brancozi", cam asa se pronunta inafara),iar Rodica Culcer deplange soarta marelui sculptor.Stiind ca Brancusi a fost un initiat, ma gandesc cu o strangere de inima la ceea ce a simtit acest roman refuzat de romanii sai, si cu ce suflet a plecat dincolo..
Eram o data cu niste amici francezi intr-o librarie in Paris si am vazut o carte a lui Cioran:Tiens,Cioran, am zis, pronuntand romaneste numele autorului.Cum ai zis,m-a intrebat unul dintre francezi?Se pronunta"Sioran".Da?Poate pe limba voastra.In romaneasca lui se pronunta asa cum am zis eu.Si am constatat ca aproape ca nu stiau ca e roman;era un filosof francez.
De ce oare alte neamuri isi respecta valorile si isi "apropie" valori straine,iar noi nu suntem in stare sa ni le pretuim?

Nu cumva are si cel ce ne conduce partea sa de vina?

Cand Adrian Nastase era prim ministru a facut un gest cultural si politic exceptional: a daruit, in numele Romaniei,Rugaciunea lui Brancusi Consiliului Europei.Statuia strajuieste intrarea in hemiciclu.E modesta,perfecta,coplesitoare.

Aceasta e Romania.

Un comentariu:

Bibliotecaru spunea...

Nu cred că este vorba că nu ne mândrim cu valorile noastre, problema cred că este că nu le percepem cu adevărat ca valori. Sigur, suntem obişnuiţi cu formule învăţate în şcoală, repetăm fără să gândim "Eminescu, poetul naţional" sau "marele pictor Nicolae Grigorescu"... dar ei sunt eroi de manuale, personaje indefinite, ele nu fac parte din noi. Ne mândrim cu Hagi, pentru că pe el îl percepem ca produs al României, cu Doroftei (într-o mai mică măsură), vorbim cu respect şi mândrie locală, ideală, despre Ţepeş şi Mihai Viteazul.

Câţi români cunosc despre Brâncuşi mai mult de Ansamblul Sculptural de la Târgu Jiu şi alte cinci piese cunoscute? Câţi români au citit măcar 1% din ce a scris Mircea Eliade?

România a avut dreptate să refuze atelierul lui Brâncuşi... ce să facă cu el? Noi nu avem nevoie de subtilitate, ci de abecedere ale culturii. Proaspăta lege a educaţiei vorbeşte tot despre învăţământ. Cei 7 ani de acasă nu au nici ei nici o treabă cu educaţia, tot cu învăţământul se agită ei... Ce să facem noi cu atelierul lui Brâncuşi dacă nu se găsesc doritori de întreţinerea istoriei din boricul Bucureştilor? Înainte de a deschide muzee, avem nevoie de 100 de ani de înţelegere a culturii noastre. Cum spunea un profesor de-al meu, când occidentul se juca de-a barocul sau rococoul, noi ne jucam de-a războiul cu turcii şi tătarii. Este timpul să ieşim din cercul vicios şi să ne transformăm într-un popor educat pentru următoarea mie de ani. Dacă nu, vor continua să fie câteva mii de români iniţiaţi ce sfârşesc întotdeauna adoptaţi de ţările cu mai multă minte colectivă decât noi.